Există o legătură, ce nu poate fi ignorată, între individ și mediul său. Tot așa cum nu poți să pui un vultur în ocean și să te aștepți să fie măreț, ori un pește pe vârful muntelui. Sunt situații în care poți influența mediul, ca mai apoi să obții rezultate uimitoare. Totuși decizia de a modifica mediul rămâne una dificilă. Orice individ are capacitatea de a fi grozav în mediul potrivit. Avem capacitate de adaptare, însă este limitată, iar capacitatea de a influența mediul este și ea limitată de dorința și abilitățile pe care individul le are, format fiind de mediul său. A-ți oferi libertatea de a schimba mediul, poate duce în mod evolutiv la schimbări majore. În concluzie mediul este o componentă esențială în viața individului fie că vorbim despre mediul social, politic, economic, cultural sau geografic.

   Dacă natura ne voia identici nu făcea fiecare om atât de diferit, amprenta, ochi, etc. Fiziologic putem fi identificați ca fiind diferiți.

Rege, regină, prințesă, milionar, funcție importă sau om de rând, simplu, modest, harnic, zodie, toate astea sunt etichete pe care ni le punem sau ni se pun. Le credem, iar apoi ne intrăm în rol. Ne asumăm etichetele, apoi facem tot ce putem și ce știm să le îndeplinim. Toate formele de încadrare tind să modifice conduita și atitudinea. Chiar și o simplă ținută poate modifica starea, atitudinea și așteptările de la ceilalți membri ai societății și implicit de la tine. Cum crezi că poate să modifice o etichetă acceptată de tine și de societate? Un simplu nume îți poate schimba viața. Suntem susceptibili la cele mai surprinzătoare lucruri. Nu contează mecanismele prin care se întâmplă asta, tot ce contează este că atunci când ai impresia despre tine că meriți respect pentru că ai funcție, titlu sau indiferent ce nume îi dai, dacă cumva societatea nu le acceptă, tu având atitudinea potrivită în cele din urmă oamenii din jurul tău te vor lua ca atare. Dacă este vorba de un titlu sau o funcție general acceptată va fi simplu, iar dacă nu, va fi un pic mai complicat, dar tot se va întâmpla. Poate că vor crede că nu ești în toate mințile, dar până la urmă tot vor accepta. Ce altceva ar putea face? 

   Când înțelegi asta despre tine și despre mediul social, poți începe joaca. Titlul pe care ți-l pui te influențează în primul rând pe tine și ulterior pe ceilalți. Dar stai! Cine din tine pune titlu și cine se comportă conform lui? Poți realiza faptul că până acum ai acceptat titlurile pe care ți le-au dat alții? Ai făcut tot ce ai putut să-l îndeplinești fără să te roage cineva. Cine ești tu și cine vrei să fii? Practic poți fi oricine și asta înseamnă că nu ești nimeni.

   Toate se învârt în jurul lui “eu”. Suntem sclavii lui fără să știm și fără să vrem. Suntem cei care au grijă ca “eu” să fie și să se comporte așa cum este etichetat. Cine este acest “eu” atât de puternic în slujbă căruia trăim, acționăm și decidem? Dacă “eu” nu există, înseamnă că tot ceea ce facem și tot ceea ce simțim, nu au sens. Dacă ne eliberăm pentru câteva momente de “eu”, ce rămâne de făcut ce rămâne de înțeles?   

   Odată ce simțim înseamnă că existam și dacă “eu” este o construcție a minții și nu e neapărat real cine constată asta? Există totuși “eu” dar nu așa cum cred eu. Dacă “eu” nume, titlu sau eticheta aș putea fi iluzoriu fiindcă mă poți schimba relativ ușor și fiindcă am fost generat artificial din afară, “eu” care simt, care percep și care observ sunt cât se poate de real. “Eu eticheta” am treabă să: judec, gândesc, decid și acționez “eu simțire” observ, percep, iar împreună suntem un amestec care pare omogen. “Eu simțire” sunt iubire. Mă las cuprins de tot ce e în jurul meu și în mine, nu vreau să controlez nimic, spre deosebire de “eu etichetă” care sunt frică, ce judec rău și bine, iau decizii și încerc să modific pentru că vreau.

Din momentul concepției suntem etichetați, iar după naștere începem să primim diverse aprecieri din partea celor cu care intrăm în contact. Toate aceste caracterizări care ni se fac de-a lungul timpului construiesc Ego-ul.

   Toată gândirea, toate atitudinile și tot ce credem că suntem, este doar o construcție a celor din jurul nostru. Definitorie, pentru cine credem că suntem, rămâne contribuția tuturor celor cu care am intrat în contact direct sau indirect. De-asemenea la construcția ego-ului se adaugă și cărțile pe care le am citit, filmele pe care le am văzut și toate informațiile pe care le am adunat în decursul vieții. Totuși impactul cel mai puternic îl au caracterizările care ni se dau de către persoanele apropiate, iar cu cât respectul și iubirea pentru persoanele din jurul nostru sunt mai mari, cu atât caracterizările acestor persoane au un impact mai puternic. Acest “eu” pe care îl ocrotim și-l protejăm mai mult decât orice altceva, va primi din partea noastră tratamentul pe care credem că îl merită. Fiind o construcție externă este mereu influențată de caracterizările care ni le aduc cei din jurul nostru. Chiar dacă înțelegem confuzia pe care o trăim și faptul că acest Ego este o construcție, tot nu vom putea renunța vreodată la al proteja cu toată puterea, limitați fiind totuși de cât de mult credem că merită. Această limită auto-impusă ne face să sabotăm bucuria și realizările pe care ni le oferim. Astfel, dacă cei care au participat la construcția ego-ului, nu au fost foarte generoși în atitudini și cuvinte de apreciere, precum și în gesturi de iertare și toleranță, vom continua opera lor și ne vom limita posibilitatea de a fi fericiți, cu aceeași îndârjire cu care vom proteja tot ce credem că merităm și tot ce credem important.

   Valorile ni le luăm tot așa cum ne luăm și meritul, de la cei din jur. Așa că vom sacrifica orice nu înțelegem a fi valoros, chiar dacă simțim altfel, pentru tot ce credem că este important. Toată această construcție numită Ego ne creează senzația de siguranță și tindem să ne bazăm tot mai mult pe inteligența noastră.

   În momentul în care cineva reușește măcar pentru câteva momente să renunțe la protejarea Ego-ului, trăiește extazul. Ne tragem senzațiile și trăirile, emoțiile și stările tot din Ego și din felul în care este tratat de cei din jurul nostru. Tot acest tratament ne influențează felul în care ne tratăm propria persoană. Dacă înțelegem cu adevărat acest fenomen, putem construi un Ego puternic și fericit. Pentru asta trebuie să transcendem tot ce știm despre cum funcționează mintea noastră și să nu ne pierdem liniștea când observăm cât de ușor de mințit este această minte. Această înțelegere intră în conflict cu dorința puternică a Ego-ului de a se autoproteja. Nu poate accepta faptul că este un produs al imaginației și că nu există în realitate. Pentru ca să existe, va face orice să împiedice înțelegerea acestui lucru, va crea scenarii și senzații de frică, va da tot ce poate să nu fie deconspirat. În mod paradoxal, tot această minte poate să ajungă la înțelegerea faptului că a produs un Ego imaginar pe care îl protejează cu orice preț, dar odată înțeles acest lucru, pune în pericol propria creație. De aceea este atât de greu, dar nu imposibil de realizat. Există în noi o conștiință care observă, iar dacă e antrenată poate să se îndepărteze puțin și să vadă imaginea de ansamblu.

   Renunțarea la Ego este dificilă, pentru că din punctul acela experimentăm tot ce ne înconjoară. Eu sunt centrul atenției mele, locul de unde pleacă înțelegerea asupra lucrurilor care mă înconjoară. Așa se explică faptul că înainte să descoperim mersul planetelor, ne am imaginat în centrul spațiului și că toate se învârt în jurul nostru. Este o distorsiune firească a percepției venită din centrul eu-lui.

   Am depășit această perspectivă integrându-ne în diverse grupuri, observând lumea din centrul acelui grup. Ne-am unit într-un eu colectiv, extinzându-ne puțin percepția. Dar să ne vedem ca făcând parte din ceva al cărui centru de observație nu-l putem atinge sau înțelege, bineînțeles că e dificil. Deși am înțeles că Pământul se rotește în jurul axei sale obținând astfel ziua și noaptea, limbajul nostru a rămas cel din vremea în care credeam că Pământul este în centrul Universului și Soarele răsare și apune. Cât timp va mai trece până când ne vom exprima așa?  “Abia aștept să ne rotim până în dreptul Soarelui”, în loc de “Abia aștept să răsară Soarele”. Oriunde mergi pe acest pământ, chiar dacă ești între oameni educați și rostești “Abia aștept să ne rotim până în dreptul Soarelui” vei fi considerat un ciudat, deși exprimarea ta este cea corectă, înțeleasă de toți. Totuși limbajul și gândirea au rămas centrate în punctul de percepție. Atât de puternică este distorsiunea Ego-ului, depășește fără probleme educația, inteligența și limbajul. De aceea continuăm să prețuim moralitatea veche, limbajul vechi, chiar dacă ar fi logic să le lăsăm să evolueze. De aceea Dumnezeu are o existență sub formă de Eu. De aceea folosim subiect și predicat în limbaj.

Ne așteaptă o lume extraordinară dincolo de “eu”, dar instinctul de supraviețuire nu ne lasă să renunțăm la acest pronume. Cu toate că, nu ne naștem datorită nouă înșine și sigur murim, trăim cu senzația că suntem în control, fiind mânați de singura dorință care nu se va realiza, cea de a trăi. Tot acest absurd, doar pentru că “eu” exist.

   Tindem să ignorăm că suntem o parte dintr-un univers complex și ne place să ne identificăm prin pronumele “eu”, ni se pare firesc. De ce?

Această oportunitate oferită de oamenii care se identifică, ca fiind altceva decât opinia generală, poate fi o bună ocazie de a pune la îndoială propria noastră identificare, iar aici mă refer la identificarea separată de tot restul. Conștiință de sine a fost numită această auto-identificare. Se vorbește foarte mult despre conștiință, deși nu se poate explica. Oare există? Cum putem diferenția realitatea de imaginație? Simțurile noastre și inteligența ne limitează și nu putem răspunde la această întrebare. Toate dorințele noastre au la bază supraviețuirea. Funcția creierului nostru a fost și este de supraviețuire. Faptul că noi încercăm să înțelegem dincolo de limitele simțurilor noastre și faptul că suntem curioși, este derivat din funcția fundamentală a creierului de a ne păstra în viață. Ne place să credem că suntem ființe superioare pentru că suntem curioși să înțelegem misterele lumii. Este doar luptă pentru supraviețuire extinsă dincolo de nevoi.

În continuare oamenii luptă pentru putere mânați de aceeași frică ancestrală. Încercăm prin orice mijloace să acumulăm valori materiale și să avem influență asupra altora: putere și bani. Suntem niște ființe primitive care au complicat puțin lucrurile.

Amuzant este când încărcăm să folosim spiritualitatea pentru a obține aceleași lucruri. Este echivalentul încercării de a te îmbogăți jucând jocuri de noroc. Cei deștepți au înțeles că, dacă vrei să te îmbogățești cu jocuri de noroc, îți faci cazino, la fel cum ceilalți deștepți au înțeles să-și facă biserică. Doar așa spiritualitatea te poate duce pe drumul bogăției și al faimei.

   S-ar putea presupune că într-o lume în care toți oamenii ar avea suficient cât să trăiască bine, ar înceta căutarea și lupta pentru putere, iar creierul ar putea să descopere noi limite ale existenței în absența impulsului de a lupta pentru supraviețuire. Totuși, societatea în care trăim ne arată că este departe sfârșitul acestei lupte. Trăim într-o lume de abundență, în care toți oamenii de pe planetă ar putea trăi bine. Nu avem nevoie în aceste timpuri să ne subjugăm unii pe alții sau să ne omorâm unii pe alții ca să trăim bine. Însă rezultatul este altul, lupta pentru putere nu a slăbit deloc și nici nu se văd semne că ar face-o în viitor. Atât timp cât există “eu” nu se va schimba nimic. Atât timp cât nu se înțelege că “eu” este doar o creație a minții cu un singur scop și anume supraviețuirea, nu vom putea vedea dincolo.

   Vom putea crea o altă societate imediat ce înțelegem că “eu” este o imaginație, apoi ne va fi ușor să înțelegem ce este Dumnezeu. Avem toate informațiile să înțelegem, singurul lucru care ne împiedică este “eu”.

   Ar ajuta credința într-o inteligență universală, față de care să ne abandonăm și să liniștim această protejare îndârjită a egoului. În realitate nu trăim datorită Ego-ului, ci el există datorită faptului că trăim. Existența noastră nu este meritul nostru, așa că nu ar trebui să decidem noi cât valorăm și ce merităm. Nu suntem nici produsul părinților noștri, ca să stabilească ei cum merităm să experimentăm această formă de existență numită viață. Părinții sunt portalul prin care viața ne-a creat.

Adu-ți aminte în fiecare zi, că ești atât de grozav, pe cât alegi să crezi că ești!

Autor: Dan Calotescu