Adevărata anihilare constă în dezechilibrul absolut și nu în distrugere. Distrugerea echilibrează creația așa cum iubirea este balansată de frică. Existența se mișcă și oscilează între cele două axe: creația și distrugerea. Tindem să vedem opusele ca fiind într-o luptă reciprocă mai degrabă, decât ca pe un dans al existenței între cele două axe. Existența se propagă ca o undă și călătorește odată cu universul care se extinde. Dispariția distrugerii ar anihila creația și ar face să dispară întreaga existentă.

  Abordarea spirituală a vieții este făcută la fel ca și toate celelalte. Dacă Dumnezeu este creație a fost nevoie de un Diavol ca să reușim să explicăm lumea în care sunt și bune și rele. Monoteismul adevărat ar fi acela în care am putea atribui întreaga existență unui singur zeu atribuindu-i și distrugerea nu doar creația, înțelegând că ambele sunt ingredientele existentei, ne-ar fi mai ușor sa fim recunoscători.

  Bun și rău sunt definiții emise de oamenii care își doresc să înțeleagă lumea. Ignorând faptul că sunt subiective, aceste definiții creează mai multă confuzie decât claritate. Aceste calificative pe care le dăm, iar apoi le credem ca fiind general valabile, aduc conflicte. Dacă eu cred că ceva este bun, iar altcineva îl considera rău, am tendința să-l cred pe celălalt conflictual, situație care nu se întâmplă dacă vorbim despre ceva ce mie îmi place și lui nu. Până la urmă când eu consider ceva ca fiind bun este tot o chestiune de gust. Conflictul apare datorită conotației pe care o dăm cuvântului <bun>.

Bun este ceva de dorit pe când, rău este ceva de evitat, iar atunci când altcineva nu împărtășește aceeași părere, acea persoană te face să te simți în pericol și intră instinctul de supraviețuire în alertă.

Înțelegerea aduce pace. Vom continua să etichetăm cu bine și rău pentru că asta ne simplifică viața, dar să nu uităm că putem să avem păreri diferite față de alții fără să fim în pericol, ba chiar putem să ne schimbăm părerea mâine față de azi.

Autor: Dan Calotescu