Creierul ca și gazdă a minții umane ce a creat ego-ul, iar prin el a dat naștere iluziei separării, a stabilit granița în punctele senzoriale cele mai îndepărtate, adică ochii, nasul, limba, urechile și bineînțeles pielea. O altă graniță extinsă ar fi până acolo unde senzorii pot culege informații și această zonă prezintă un interes crescut, chiar dacă nu există o identificare clară cu ea. Astfel apare sentimentul de apartenență la spațiul respectiv. Ce se află dincolo de capacitatea de percepție, ne este aproape sau chiar cu totul indiferent.
Capacitatea de a stoca și transmite informații, ne-a făcut conștienți de ceea ce este dincolo de granițele percepției. Totuși, implicarea pe care o simțim, rămâne în limitele senzorilor chiar dacă înțelegem situații din afara limitelor senzoriale. O tragedie văzută la televizor nu va crea același nivel de stres ca și cum ar fi dacă am asista la ea. Deci extinderea granițelor prin înțelegere, ajută, dar lărgirea adevărată a orizonturilor se poate obține prin extinderea simțurilor. Nu contează prin ce mijloace se realizează această amplificare senzorială, fie prin inteligență, ori prin tehnologie, sau în orice fel.
Creierul poate fi mințit ușor, iar concluziile sale cântăresc la fel de mult. Atât timp cât ignorăm amplitudinea existenței și faptul că nu suntem centrul de importanță ci doar de percepție, vom fi mințiți de propria minte. Creierul este un organ de apărare al organismului, programarea sa este să pună organismul în centrul importanței. Odată cu ridicarea în vârful lanțului trofic și punerea în siguranță a acestei specii numite om, mintea sa ar putea să treacă la următorul nivel și să se scoată din centrul importanței și astfel să poată ridica filtrele puse de creierul primitiv. Suferința umană este dată de însăși condiția minți ce înțelege mai mult decât poate simții, dar o face cu un creier neantrenat pentru această postură de muritor. Astfel, nu poate vedea frumusețea experienței sale, fiind preocupat de supraviețuire.
Autor: Dan Calotescu