Interesant, cum mintea umană este într-o goană permanentă către o destinație unde totul va fi minunat.

   Majoritatea poveștilor, sunt o aventură demnă de a fi menționată și care se termină, de cele mai multe ori, cu o eternă fericire. Niciodată nu s-a povestit ceva despre acea fericire neîntreruptă, pentru că practic nu ar fi nimic de povestit. Absența dificultăților duce la o stare de plictiseală, lipsită de pulsația vieții.

   Mintea a creat Eu-ul, care „trăiește” în memorie. Astfel, ca orice creator își dorește să păstreze vie creația sa, însă viața nu e făcută așa. Ea poate fi trăită în moment și simțită în moment. Înțeleasă sau nu, viața își continuă rutina.

   Nevoia constantă de a nu fi uitați după ce murim, ne face să trăim exact ca în povești, să ne luptăm, să ne zbatem, să trecem prin tot felul de aventuri, mereu cu gândul la fericirea eternă de după. Ne considerăm ființe inteligente, dar comportamentul nostru, nu este foarte diferit, de cel al măgarului care merge cu morcovul atârnat în față. Căutăm fericirea în locuri total greșite, adică în satisfacție și plăceri, iar pentru că așa nu o atingem, adăugăm mai multă satisfacție și plăceri, astfel viciem corpul, care este exprimarea materială a conștiinței și a gândirii noastre.

   În loc să înțelegem cum funcționează lucrurile, vrem să ne impunem, în loc să simțim, blocăm emoțiile cu gândirea. Alegem să trăim în teroare pentru că putem prea mult preț pe inteligența noastră și uităm să ne supunem inteligenței universale a vieții.

   Suntem produsul vieții, dar ne comportăm de parcă am fi superiori, trăim cu iluzia că suntem mai deștepți decât inteligența care există în jurul nostru și chiar în interiorul nostru.

În cuvintele “speranța moare ultima”, se vede clar că destinația este mai importantă în mintea unui om decât călătoria. Este dispus treacă prin foc dacă există speranța că va fi mai bine.

                                                                                                             Autor: Dan Calotescu